În condițiile în care guvernele și corporațiile controlează mai mult ca oricând internetul, mai mulți luptători pentru drepturi digitale lucrează la dezvoltarea unei alternative care să nu poată fi blocată, cenzurată sau închisă.
Picătura care a umplut paharul a fost reprezentată de amplele manifestații din Egipt, din 28 ianuarie 2011, când – nu se știe exact cum – guvernul de la Cairo a blocat accesul la internet, Egiptul dispărând aproape total de pe harta digitală a planetei. 93% din populația egipteană nu mai avea acces la Facebook, Twitter sau e-mail, nici la diverși clienți de mesagerie instant (ICQ, Yahoo Messenger etc.) – mijloace prin care protestatarii se organizau.
Din punct de vedere strategic și tactic, această ”pană de internet” la comandă a fost un eșec – demonstrațiile care au urmat au fost încă și mai mari. Dar mișcarea a reușit să tragă un important semn de alarmă privind vulnerabilitatea rețelei la controlul abuziv. Un adevăr altfel știut, dar oarecum ignorat de majoritatea oamenilor; în țări precum China sau Iran, cenzura și controlul internetului se practică de foarte multă vreme. Mulți se împăcau cu gândul că există căi ocolitoare - și există, dar nu întotdeauna.
Ideea întrucâtva romantică potrivit căreia internetul ar fi o infrastructură de comunicații care nu poate fi suprimată nici măcar de un atac nuclear a fost risipită de numai cinci telefoane. Atâtea a dat guvernul egiptean către principalii furnizori de servicii internet ai țării. Și în democrațiile occidentale există probleme cu accesul ”egal, anonim, liber și necondiționat” la internet: aici, marile corporații care practic monopolizează traficul servesc preferențial partenerii lor de afaceri, în detrimentul concurenței. Iar de anonimat nici nu mai poate fi vorba.
La origini și în teorie, da, redundanța ”nodurilor” de rețea, structurate în entități independente și în același timp interconectate, asigura continuitatea fluxului de informații în cazul dispariției unui nod sau a mai multora. Acesta este de altfe și principiul în baza căruia funcționează mai noile rețele ”de suprafață” (organizate într-o arhitectură nouă, în ”celule” - mesh networking), prin Wi-Fi, în multe mari orașe occidentale. Numai că am ajuns aproape toți să depindem de furnizorul de servicii internet (ISP), care din potențial nod a ajuns practic întrerupătorul rețelei. Utilizatorul de internet obișnuit nu mai este ”nod” în rețea, ci capăt de drum. Și chiar dacă numărul calculatoarelor sau altor terminale legate la internet continuă să crească, numărul ”nodurilor” a rămas practic același.
Pentru utilizator, deci, nu mai există cale ocolitoare dacă un anumit ISP ”cade” din diverse motive, sau restricționează accesul. Rețelele tip mesh, pe de altă parte, fac exact ceea ce nu fac furnizorii de servicii internet: permit fiecărui terminal să devină un releu. Altfel spus, fiecare utilizator devine la rându-i nu doar consumator, ci și furnizor de internet. Astfel de rețele sunt privite de mulți specialiști și activiști drept alternativa cea mai bună la internetul ”clasic”, expus abuzurilor și controlului.
Scientific American dă exemplul lui Sascha Meinrath, co-creatorul uneia dintre primele rețele tip mesh din Statele Unite, care a fost recrutat de Fundația Noua Americă pentru a dezvolta o tehnologie capabilă să ”ocolească orice întrerupător și orice fel de monitorizare centralizată”. Echipamentele necesare creării unei rețele de tip mesh sunt și ieftine (routere wireless) și relativ simplu de folosit. Cu cât numărul de noduri (utilizatori) este mai mare, cu atât rețeaua este mai greu spre imposibil de suprimat.
Dar și rețeaua tip mesh are neajunsurile sale. Astfel, chiar dacă poate exista independent, cu utilizatori care fac schimburi de date sau programe între ei, ea nu constituie un internet alternativ în adevăratul sens al cuvântului. Accesul la internetul ”clasic” se face prin ”uplink”-uri, terminale conectate la – ați ghicit – un furnizor de servicii internet. Sigur, într-o rețea mare pot exista uplink-uri la diferiți ISP, dar dependența față de aceștia rămâne un punct slab. Nu în ultimul rând, vitezele de transfer într-o rețea tip mesh pot fi exasperant de mici, de unde și porecla de ”internetul săracului”.
Însă cea mai mare vulnerabilitate a acestor rețele (și nu numai) este alimentarea cu curent electric. Guvernele capabile să tragă asupra propriilor cetățeni ar avea încă și mai puține probleme să taie curentul. Există mai multe proiecte de ”internet optic”, și o bună parte a rețelei globale chiar este conectată prin fibră optică, dar realizarea efectivă a unui sistem viabil, care să funcționeze doar cu lumina solară și să aibă acoperire planetară, este încă departe în viitor.
Meinrath și proiectul său, Commotion, dar și alte inițiative similare, precum FreedomBox, urmăresc simplificarea și diseminarea tehnologiei mesh, astfel încât să poată ajunge la îndemâna oricui. Dar, după cum subliniază specialiștii, rețelistica mesh ”nu este un înlocuitor pentru internet, ci o parte a acestuia”. Scoaterea internetului de sub orice influență nu este o problemă de tehnologie, ci mai degrabă de voință și de acțiune politică.
Picătura care a umplut paharul a fost reprezentată de amplele manifestații din Egipt, din 28 ianuarie 2011, când – nu se știe exact cum – guvernul de la Cairo a blocat accesul la internet, Egiptul dispărând aproape total de pe harta digitală a planetei. 93% din populația egipteană nu mai avea acces la Facebook, Twitter sau e-mail, nici la diverși clienți de mesagerie instant (ICQ, Yahoo Messenger etc.) – mijloace prin care protestatarii se organizau.
Din punct de vedere strategic și tactic, această ”pană de internet” la comandă a fost un eșec – demonstrațiile care au urmat au fost încă și mai mari. Dar mișcarea a reușit să tragă un important semn de alarmă privind vulnerabilitatea rețelei la controlul abuziv. Un adevăr altfel știut, dar oarecum ignorat de majoritatea oamenilor; în țări precum China sau Iran, cenzura și controlul internetului se practică de foarte multă vreme. Mulți se împăcau cu gândul că există căi ocolitoare - și există, dar nu întotdeauna.
Ideea întrucâtva romantică potrivit căreia internetul ar fi o infrastructură de comunicații care nu poate fi suprimată nici măcar de un atac nuclear a fost risipită de numai cinci telefoane. Atâtea a dat guvernul egiptean către principalii furnizori de servicii internet ai țării. Și în democrațiile occidentale există probleme cu accesul ”egal, anonim, liber și necondiționat” la internet: aici, marile corporații care practic monopolizează traficul servesc preferențial partenerii lor de afaceri, în detrimentul concurenței. Iar de anonimat nici nu mai poate fi vorba.
La origini și în teorie, da, redundanța ”nodurilor” de rețea, structurate în entități independente și în același timp interconectate, asigura continuitatea fluxului de informații în cazul dispariției unui nod sau a mai multora. Acesta este de altfe și principiul în baza căruia funcționează mai noile rețele ”de suprafață” (organizate într-o arhitectură nouă, în ”celule” - mesh networking), prin Wi-Fi, în multe mari orașe occidentale. Numai că am ajuns aproape toți să depindem de furnizorul de servicii internet (ISP), care din potențial nod a ajuns practic întrerupătorul rețelei. Utilizatorul de internet obișnuit nu mai este ”nod” în rețea, ci capăt de drum. Și chiar dacă numărul calculatoarelor sau altor terminale legate la internet continuă să crească, numărul ”nodurilor” a rămas practic același.
Pentru utilizator, deci, nu mai există cale ocolitoare dacă un anumit ISP ”cade” din diverse motive, sau restricționează accesul. Rețelele tip mesh, pe de altă parte, fac exact ceea ce nu fac furnizorii de servicii internet: permit fiecărui terminal să devină un releu. Altfel spus, fiecare utilizator devine la rându-i nu doar consumator, ci și furnizor de internet. Astfel de rețele sunt privite de mulți specialiști și activiști drept alternativa cea mai bună la internetul ”clasic”, expus abuzurilor și controlului.
Scientific American dă exemplul lui Sascha Meinrath, co-creatorul uneia dintre primele rețele tip mesh din Statele Unite, care a fost recrutat de Fundația Noua Americă pentru a dezvolta o tehnologie capabilă să ”ocolească orice întrerupător și orice fel de monitorizare centralizată”. Echipamentele necesare creării unei rețele de tip mesh sunt și ieftine (routere wireless) și relativ simplu de folosit. Cu cât numărul de noduri (utilizatori) este mai mare, cu atât rețeaua este mai greu spre imposibil de suprimat.
Dar și rețeaua tip mesh are neajunsurile sale. Astfel, chiar dacă poate exista independent, cu utilizatori care fac schimburi de date sau programe între ei, ea nu constituie un internet alternativ în adevăratul sens al cuvântului. Accesul la internetul ”clasic” se face prin ”uplink”-uri, terminale conectate la – ați ghicit – un furnizor de servicii internet. Sigur, într-o rețea mare pot exista uplink-uri la diferiți ISP, dar dependența față de aceștia rămâne un punct slab. Nu în ultimul rând, vitezele de transfer într-o rețea tip mesh pot fi exasperant de mici, de unde și porecla de ”internetul săracului”.
Însă cea mai mare vulnerabilitate a acestor rețele (și nu numai) este alimentarea cu curent electric. Guvernele capabile să tragă asupra propriilor cetățeni ar avea încă și mai puține probleme să taie curentul. Există mai multe proiecte de ”internet optic”, și o bună parte a rețelei globale chiar este conectată prin fibră optică, dar realizarea efectivă a unui sistem viabil, care să funcționeze doar cu lumina solară și să aibă acoperire planetară, este încă departe în viitor.
Meinrath și proiectul său, Commotion, dar și alte inițiative similare, precum FreedomBox, urmăresc simplificarea și diseminarea tehnologiei mesh, astfel încât să poată ajunge la îndemâna oricui. Dar, după cum subliniază specialiștii, rețelistica mesh ”nu este un înlocuitor pentru internet, ci o parte a acestuia”. Scoaterea internetului de sub orice influență nu este o problemă de tehnologie, ci mai degrabă de voință și de acțiune politică.
